CUPRINS 

DARURILE VIEŢII 
Porneşte, tulbură, agită 

FOCUL ZORILOR ÎNDEPĂRTAŢI 
Focule, am modelat flacăra ta 
Arzi cu flacără albă 
Am stins aurora purpurie 
Te voi recunoaşte 
Cuvântul să scapere focul 
Ca un opaiţ pe masă 
În gerul acesta 

SLOVA NUMELUI TĂU 
Vestitorii pronunţă numele tău 
E scris numele tău 
Când viaţa începe să ne frângă 
Pronunţarea numelui tău 
Slovele dumnezeiescului nume 
Cineva cheamă prin rouă 
Încet slăbeşte glasul 
Timpul şi-a întins rădăcina 

ÎNTRE CÂNTECE ŞI LINIŞTE 
Între cântece şi nori 
În serile de toamnă 
Pe căruţă se plimbă seara 
Urcă şi se scufundă în linişte 
Oare am presimţit totul 
Acest ţipăt al păsării 

SLUGĂ ŞI DOMN AL MEU 
Taina ochiului meu 
Tu, semn din copilărie 
Tu, cuget al meu 
De partea aceasta a adevărului 
Mirosul sălciilor de toamnă 
Cerul de la apusul soarelui 
Străluceşte umbra ta 

ISPITE 
Ne ispitesc 
Când ne-aducem aminte 
Îndoiala noastră 
Am rămas vulnerabili 
Ispitirea a fost definitivă 

EA, CU NUMELE SPERANŢEI 
Prezenţă nevăzută 
Îţi aminteşti de mesaje 
Nu ai ştiut de dorm 
Trezeşti tu adormitul adevăr 
Te-au cântat pe tine 
Te furişezi prin tăcere 
Uşor îi este tristeţii 

GHICIREA VISELOR 
Visăm? 
Doar visele înving depărtările 
Cuvintele să exprime visele 
Nu doar îndrăgostiţi 
Vise fără de adăpost 
Cine altcineva dacă nu visul nostru 
Ce dacă visele cresc 
Ne ţin visele minte 

FĂRĂ APĂRARE 
Fără de apărare este casa dintre nori 
Fără de apărare şi fără înfrângere 
Fără de apărare este inima 
Descoperit-am azi-noapte cum mă trezeşti 
Atinge cu mâna pragul neliniştii 
În revărsările clarului de lună 
Fără de apărare sunt cuvintele 
Fără de apărare este ceea ce am apărat 

SORA PĂTIMIRII MELE 
Sora pătimirii mele 
 
 
 
 

DARURILE VIEŢII 
 

PORNEŞTE, TULBURĂ, AGITĂ 
 

 
   Porneşte, tulbură, agită, 
să se trezească pasiunea ascunsă 
   să scânteieze focul ce arde 
cu flacără dătătoare de viaţă, 
   să fiarbă durerea şi speranţa 
pe hotarele unde puterile nevăzute 
ale morţii cu viaţa se sărută. 

   Cu mişcarea ochiului reaprinde ceea ce 
a ars deja, jarul acela din pântecul pământului 
ce ne încălzeşte călcâiele, 
   patima încinsă ce frige totul 
pe pământ şi pe cer. 

   Înnebuneşte totul ce ne înfrânează, 
rupe graniţele pe care lumea, în fiecare 
zi, pe drumurile dragostei noastre 
le ridică, 
   şi fugi, avântă-te din toate puterile 
în îmbrăţişarea care te aşteaptă în toate colţurile lumii, 
   în somnul tău şi în realitatea mea. 

   Păşeşte către mine, pronunţă 
cuvântul în care ne jurăm, în faţa căruia îngenunchiem, 
   şi dezleagă părul să se reverse 
peste sânii aurorei, 
   peste durerea zilei trădătoare. 

   Slobozeşte vocea cu sunetul să înnebunească 
literele pe care întreaga viaţă le pomenim, 
   ascunzând în ele bătăile inimilor 
noastre, 
   aranjează aceste litere în vântul care 
ne poartă de la o speranţă la cealaltă. 

   Iar paşii tăi să înnebunească 
străzile, să le aţâţe unele împotriva celorlalte, 
   tulburate să se ciocnească între ele 
şi cu stelele. 

   Iubeşte şi nu opri nimic, 
totul să fie cum a fost sortit, 
inima să te aducă la casa mea, astfel ca 
împreună să oferim daruri puterilor 
   vieţii şi iubirii. 

   Nu opri nimic, totul este fără de apărare. 
În inimile noastre este înscrisă voia lui 
Dumnezeu 
   şi golul cald prin care, 
fără noi, păşi-va timpul. 
   Porneşte, tulbură, agită, 
aprinde nearderea, 
   fie ca prin noaptea trează să se scurgă 
ţâşniturile ploii fierbinţi, fie ca pe 
coapsele dimineţii într-o suflare nebună să moară zorile. 

   Fă ca pe arcul curcubeului să urcăm şi să 
coborâm îmbrăţişaţi, 
   negândind dacă tinereţea şi viaţa 
au sfârşit, 

   iar în vremea asta 
norii întârziaţi să se sărute. 
 

FOCUL ZORILOR ÎNDEPĂRTAŢI 
 

FOCULE, AM MODELAT FLACĂRA TA 
 

   Focule, cu mâinile am modelat 
flacăra ta 
   de-a lungul drumurilor care-mi erau 
sortite, 
   pe luciul tău tihnit şi astăzi 
inima mi-o încălzesc, 
   şi liniştea care înmulţeşte umbra 
anotimpurilor de demult. 

   Iată, flăcării tale mă închin 
vârfurile ei ating iarna pe care golul 
o sedimentează, 
   iar anii prin care am trecut singuri 
şi despărţiţi o blestemă. 

   Focule, vei arde până când arde această inimă 
a cărei tremur aduce prinos cenuşii tale, 
a cărei presimţire o mint cu nădejdea 
   în timp ce vatra stinsă visează căminul 
în care dragostea nu moare. 
 
 
 
 
 

ARZI CU FLACĂRĂ ALBĂ 
 

 
Arzi, 
de flacăra albă încă mai este cuprinsă constelaţia 
pe care ne-am început casa, 
   şi pădurea din care am trăiat trunchiul pentru 
uşa 
   prin care treceam îmbrăţişaţi. 

   De-a lungul acestei flăcări albe 
încă se mai caţără inima noastră 
   ca şi cum pe vârful ei ar aprinde cenuşa. 

   Iar tu, vechiule an, 
care te căieşti pentru tot ce n-ai 
luat, 
   oare în dimineaţa ta copiii zorilor 
îşi ţin capetele-ntoarse către Dumnezeu 
   până apare soarele, 
până noaptea îşi schimbă veşmintele, 
   până ce flacăra mistuie rugul biblic, 
dinaintea căruia străjerii pustiului 
   o-ntâmpină pe-a mea dragă. 

   Pe pustiul munte Galad, ştiu, 
nu mai este cine să culeagă crinii. 
 
 
 
 

AM STINS AURORA PURPURIE 
 

 
A trecut luna nouă. Am stins 
aurora purpurie 
   înainte de a-şi fi văzut dimineaţa chipul 
în oglinda zilei, 
   înainte ca mâinile să fi adunat cenuşa. 

   Am stins focurile, dar tăciunii 
au rămas în inimă 
   să ţină minte ceea ce ar fi putut să fie. 

   Am stins focurile, neregretând flacăra 
în timp ce priveam cum se-ndepărtează 
primăvara 
   cum la poarta lunii mai ziua uită 
ce i-a promis aurorei 

   Ce să mai spunem acum când avem mai multă 
înţelepciune decât nădejde, 
   mai mult timp trecut decât viitor, 
când i-am cedat totul durerii, 
   tăcută şi veşnică, demult fugită 
din cer. 
 
 
 
 
 
 

TE VOI RECUNOAŞTE 
 

 
Te voi recunoaşte printe scântei, 
printre urmele incendiului, 
   te voi recunoaşte în luciul cenuşii 
din palmă 
   care se revarsă pe partea stângă a 
pieptului meu 
   legând absenţa ta şi 
căldura vieţii mele. 
 

   Te voi recunoaşte după tremurul inimii 
în care fulgerul aprinde tunetele 
   pe care ne urcăm să descoperim 
lumile de rai 
   de la stingerea ochiului, 
 

acolo, unde, prin tinereţe, 
   nestăpâniţi păşeam, 
acolo, unde şi-acum te privesc cum mă 
   cauţi printre plantaţiile de tuia ca 
printre săruturi. 

   Te voi recunoaşte după căldura din venele mele, 
   după urma Ursei Mari 
care s-a furişat din cer 
   plecând iubitei mele. 
 
 
 

CUVÂNTUL SĂ SCAPERE FOCUL 
 

 
Fie să scapere cuvântul focul alb 
   pe atingerea veşniciei şi a glasului  nostru, 
   nădejdea cu care ne căutăm 
pe singurătatea pe care calci. 

   Fie ca ziua de mâine să primească 
culoarea feţei tale 
   şi să coboare aici unde cuvintele noastre 
încă mai încălzesc 
   şi păzesc ghicitoarea  în care 
ascundeam tainele 
   cât timp eram prieteni cu cerul, 
şi, pe apă, pe soare lăsam 
amprentele trupului. 

   Fie ca ziua viitoare să cânte 
ceea ce am visat 
   când visători veneau la poartă 
să o cheme 
   pe aceea fără de care 
nu există viaţă. 
 
 
 
 
 
 

CA UN OPAIŢ PE MASĂ 
 
 

Ca un opaiţ pe masă, seara de demult 
se mistuie 
   în focul în care invulnerabili am ars, 
cu focul stupid al patimii înflăcărate 
   pe care am vrut să ne suim 
la cer - 
   acolo unde nu există moarte, 

 unde nădejdea este semnul nepieirii. 

Întunericul străluceşte. 
Se aprind vânturile 
anului tânăr, 
   acum când umbrele timpului se sting, 
când noaptea furişându-se coboară pe potecile 
   care-şi amintesc de noi, 

   de-a lungul cărora am dori să ne întoarcem 
până ce flacăra nepământească tainic 
 
 
 
 

ÎN GERUL ACESTA 
 

 
În gerul acesta, în timp ce vântul de miazănoapte 
respiraţia o-ngheaţă, 
   să suflăm jarul de pe locul vechii 
vetre 
   să privim cum întinereşte 
soarele, cum pâlpâie ţâşniturile strălucitoare 
de-a lungul umbrelor anilor lungi. 

   Să aprindem focul acolo unde vânturile 
cenuşa au suflat-o, 
   unde furtuna tace, 
şi să privim cum mâinile necredincioase 
   binecuvântează drumurile dragostei 
şi a uitării 
   pe care moartea adună, iar lacrima 
reînnoieşte 
   zilele care au devenit lumină. 
 

SLOVA NUMELUI TĂU 
 

VESTITORII PRONUNŢĂ NUMELE TĂU 
 

 
 În dimineţile senine ale tinereţii ascultam 
cum vestitorii cerului pronunţau numele 
tău 
   deschizând cuvintele şi timpul în durerea 
care ştie să se bucure. 

   Fără odihnă mergeam după acest sunet, 
ziua şi noaptea buchisind slovele, 
scriindu-le pe toate scrisorile lumii, 
   şi pe muntele Galad, unde iubita lui Solomon 
şoptea Cântarea Cântărilor. 

   În dimineţile senine şi în nopţile lungi 
ale vieţii 
   mergeam după acest sunet asemenea orbului 
după bastonul alb, 
   ştiind că te voi pierde 

   dar salvând pentru vecie cântecul 
care va naşte toate cântecele, 
   rămânând nescris. 
 
 
 
 

E SCRIS NUMELE TĂU 
 
 

   E scris numele tău 
unde viaţa ascundea tainele, 
de unde nimeni nu-l poate şterge. 

   E scris pe trupul meu, 
pe bucurie, 
   pe picăturile de ploaie, pe vântul 
pe care-l voi călări ca pe cel mai bun 
cal 
   când voi porni într-acolo unde sunt 
grădinile mele. 

   E scris în ochii mei, 
pe ziuă şi noapte, 
pe graniţa visului, ca neuitarea 
să-l reînnoiască şi să-l păzească. 

   E scris în inima mea, 
aici unde nici moartea nu-i poate dăuna 
   unde bătăile îl reînnoiesc şi-l 
unesc cu veşnicia. 
 
 

CÂND VIAŢA ÎNCEPE SĂ NE FRÂNGĂ 
 
 

   Când viaţa începe să ne frângă, 
când lumea începe să semene pe 
   ceea ce este 
şi nu pe ceea ce am visat, 

   când de pe turnul nostru se sfarmă 
obloanele protectoare 
   şi cu ruinele lor îngroapă 
speranţa, 
   eu voi înscrie numele tău deasupra 
cerului înşelător, 

   acolo, de unde îl voi vedea şi cu 
ochii închişi. 
 
 
 

PRONUNŢAREA NUMELUI TĂU 
 
 

   Cu conversaţia fericitului cu liniştea 
se aseamănă pronunţarea numelui tău 
   şi a rugăciunilor, 
această şoptire a aceloraşi imne 

   cu speranţa ca o divinitate 
fără de nume, 
   din apropierea nevăzută te va 
aduce, 
   şi-n inima mea te va linişti 
ca să poţi auzi glasul meu, 

   aici unde sunetele numelui tău 
ridică scări către cer 
   de-a lungul cărora coboară luna cea tânără, 
când amintirea începe să bată 
   la uşa prin care se scurge 
către veşnicie 
timpul din mâinile noastre. 
 
   Acolo unde odată te voi găsi 
şi-ţi voi dărui fotografiile acestei vieţi 
   înşelătoare. 
 
 
 

SLOVELE DUMNEZEIESCULUI NUME 
 
 

   Dumnezeiescul nume, 
slovele tale sufletul le-a buchisit 
zile şi ani în şir, 
   iată, şi astăzi fac acelaşi lucru, 
fiecare literă o extrag din adâncul 
anilor, 
   smulgând-o cerului, 
încet şi cu grijă buchisesc neliniştea 
îngenuncheat în faţa ta, 
   putere de neprins pe porţile 
începutului şi sfârşitului, 
   fără de trup omniprezenţă, 
mă închin ţie asemeni creatorului 
   cum se închină operei sale desăvârşite, 
mă închin până sunetul tău domneşte, 

   până încerc să stăpânesc 
singurătatea 
   şi infinitul pustiu care cască 
în partea stângă a pieptului. 
 

CINEVA CHEAMĂ PRIN ROUĂ 
 
 

   Cineva cheamă prin roua verde 
iar tu păzeşti glasul 
   pe hotarele zorilor să pronunţi 
tot ce ai visat azi-noapte. 

   Păzeşti cheile tainelor şi deschizi 
poarta zilei 
   la care întâlnesc tot ce am pierdut 
   încontinu pronunţând numele 
tău 
   ca veşnic să exişti. 

   Nu ştiu pe unde calc, nici 
când ne vom întâlni, 
   nici dacă dorinţele au primit 
culoarea aurului, 
   dar pe păzitoarea destinului o văd cum 
îţi face cu mâna 
   şi îndoiala cum îmbracă hainele 
noi. 
 
 
 

ÎNCET SLĂBEŞTE GLASUL 
 
 

   Încet slăbeşte glasul 
şi vesteşte apusul soarelui 

descompunând slovele numelui tău 
pe consoanele şi vocalele 
cântecului de jale 
   în care se afundă noaptea. 

   Ştiu, în curând prin linişte se va 
anunţa numele tău, 
   iar prin abisul nopţii să înceapă să 
vorbească împreună nefericiţii întunericului, 
   după ce prin seară trec 
licuricii 
   grăbindu-se să înapoieze vara ce 
se pierde la marginea pădurii, 
   după aparenţa pe care o ţinem pe 
palmă, pe care păşim 
ca pe însuşi fundul vieţii. 
 
 
 

TIMPUL ŞI-A ÎNTINS RĂDĂCINA 
 
 

   Oare erai numai prin trecere 
când am pronunţat numele tău 
   în locul unde timpul şi-a întins 
rădăcina şi neuitarea a vorbit? 

   Oare ai răspuns sau 
te-ai speriat 
   când primăvara şi vântul au ieşit 
din ceaţă, 
   când dumnezeii au cântat 
în ritmul respiraţiei noastre? 

   Oare ai reţinut timbrul vocii mele 
   după care mă vei recunoaşte la 
poalele liniştii, 

   unde se va deschide spaţiul 
nepăcătos care nu ştie să sărute, 
   şi care niciunde nu are sfârşit. 
 

ÎNTRE CÂNTECE ŞI LINIŞTE  
 

ÎNTRE CÂNTECE ŞI NORI 
 
 

   Alerga între cântece 
şi nori, 
   pe potecile pe unde-l călăuzea 
naşterea, 
   unde treaz îmbina 
cuvinte şi iluzii, 

   câtă vreme tainic cânta 
tandra bocitoare, 
   iar mâinile presimţeau frigul 
viitoarei ierni. 

Era singur şi deschis 
sufletul lui, 
   pe care îl vei popula 
şi aici pentru totdeauna vei rămâne. 
 
 

ÎN SERILE DE TOAMNĂ 
 
 

   În serile de toamnă 
în pădurile natale încep să cânte noaptea şi 
păsările pădurii 
   şi se îndreaptă peste ogrăzi şi 
grădini spre casa 
   în care şade lângă foc 
numărând scântei, 
   jucându-se cu propriile dorinţe, 

   până când noaptea nu deschide uşa 
şi cu liniştea întunecată umple totul. 

   Unde eşti tu atunci 
să vezi puterea nevăzută cum 
sporeşte tremurul, 
   iar surâsul tău umple 
golul, 
   în care în singurătate stau fotografia 
ta şi stelele nepăsătoare. 
 
 
 

PE CĂRUŢĂ SE PLIMBĂ SEARA 
 
 

   Cu clopotele bisericii se-amestecă 
fluierul 
   pe căruţă se plimbă seara. 
Scârţâitul roţilor se aseamănă cu 
   geamătul blând. 

   Pe moment aşează-ţi capul pe 
aceste sunete 
   inspirând amurgul, mireasma 
depărtării şi a zilei ce se duce. 

   Roua tânără, asemeni lacrimilor ignorante, 
cade repede. 
   Birjarul ceresc transportă 
liniştea peste Caleea Lactee 
a cărei culoare se stinge în negura 
surdă a pământului. 
 
 
 

URCĂ ŞI SE SCUFUNDĂ ÎN LINIŞTE 
 
 

   Urcă şi se cufundă în linişte 
tremurul frunzelor. 
   Cântatul păsărilor trezeşte partea ascunsă 
a lumii 
   prin care calcă îngândurat 
grăbindu-se ca furtuna să nu-i împrăştie 
imaginile visului 
   pe care le clădea după 
chipul tău 
   între sine şi depărtare 
de-a lungul imaginarei linii a vieţii. 

   Se grăbeşte. Are nevoie de o mie de mâini şi 
de picioare 
să ajungă ceea ce risipeşte, 
şi gândeşte ce frumos este să fi fericit 
   să cânţi fără speranţă, 
ce provocator este să atingi cerul 
   cu propria inimă. 
 
 
 

OARE AM PRESIMŢIT TOTUL 
 
 

   Vom trăi oate toată viaţa 
copilăria, 
   oare am presimţit totul ce 
se va întâmpla, 
   ce vom numi după durere 
şi dragoste, 
   se întreba, căutând printre sunetele 
primăverii, 
   stând în faţa porţii prin care vei 
intra, 

   unde reunite speranţa şi infinitul 
vor trece din nou, căutând potecile 
   care puteau să-l conducă înspre tine. 

   Vom recapitula oare totul 
ascultând paşii cum răsună, 
   privind cerurile goale, 
sub care vom parcurge drumul 
   stabilit undeva în afara raţiunii noastre. 

   Când totul se va termina, este sigur, 
tu vei fi aceea 
   pe care o vor imagina cerul şi 
anii, trecător şi veşnic acum. 
 
 
 

ACEST ŢIPĂT AL PĂSĂRII 
 
 

   Acest ţipăt al păsării i-a luat 
gândul 
   şi l-a dus pe cărarea de tei, la al cărui 
capăt freamătă platanii şi cerul 
   în serile tinere 
câteodată şi cerul. 

   Acest strigăt al păsării, acest urlet 
adânc se întoarce pe drumul 
   pe care inima lui trece 
mirată, 
   iar de pe aurora toamnei picură tăcerea, 
asemeni aurului vechi, 
   de-a lungul neauzitului foşnet al frunzelor, de-a lungul 
tăcerii stelelor de pe cer, 
   care nu mai este acelaşi. 

   Cântecul tandru al dragostei alţii parcă îl 
cântă 
   cu o voce frântă, care se aseamănă cu 
stinsele chemări, 
   cu un bocet. 
 

SLUGĂ ŞI DOMN AL MEU 
 

TAINA OCHIULUI MEU 
 
 

   Tu, taină a ochiului meu, 
plăcut şi unic în suflet, tăcerea de pe 
buze, 
    gânguritul singurătăţii prin depărtarea de necuprins a inimii, 
   unde pe neaşteptate te-am întâlnit, neştiind 
că însăşi soarta te trimite, 
   unde te-am cules prin soare şi prin rouă, 
tu, bărbata mea floare-n durerea zorilor şi printre 
vânturi, 
   iată, mă închin parfumului tău şi 
spinului tău, 
   şi glasului care mă conduce să nu rătăcesc, 
şi umbrei pe care am sorbit-o şi trăiesc în prezenţa 
   câştigată prin nădejde şi prin puterea rugăciunii. 

   Iată, te preamăresc. slugă şi domn al 
anilor mei, 
   tu, dorinţă, în care m-am cufundat şi am oprit 
timpul, 
   temere, tu, al cărei nume îl şoptesc 
în fiecare clipă, 
   lumină în care mă aprind şi mă sting 
asemenea unui licurici deasupra lanului de grâu, 
   prin care vara păşeşte mândru şi 
apăsat 
    asemenea ţie prin inima mea, prin viaţa mea. 
 
 
 

TU, SEMN DIN COPILĂRIE 
 
 

   Tu, semn pe care în copilărie îl 
desenam pe propriu-mi trup, 
   dinaintea casei, unde soarele cobora 
să-şi spele faţa, 
   unde fără de urmă se cufundau picăturile de ploaie, 
cum întreg mă cufund acum în tine 
   şoptind cuvintele ce mă ridică de pe 
pământ. 
   Zbor, sunt un nor fără de obstacole, 
norul copil, ce se linguşeşte cerului, 
tatălui său, 
   ferindu-se să spună ce poartă-n inimă, 
în burniţa împănată prin care 
se joacă dragostea 
   şi mijind numără până la semnul la care 
se deschid ochii, 
   când descopăr că nu mai eşti, 
că te-ai ascuns în interiorul infinitului 
prin care mii de ani te voi conduce 
   cu mâna-mi neputincioasă. 
 
 
 

TU, CUGET AL MEU 
 
 

   Tu, cuget al meu şi toate cuvintele 
nerostite ce încăpăţânate pe mine se supără 
   şi se adună pe terasa de lângă mare 
luminată de clarul de lună 
   coborând de-a lungul treptelor către 
neauzita apă 
   prin care numai luna şi peştii înoată. 

   Iar acolo, în linişte, abia văzut 
tremură un felinar, 
   în lumina lui va deschide noaptea uşa 
şi va slobozi trezele-mi vise în gol, 
   oprindu-le să se-nnoiască, să 
povestească ce iubesc, 
   nerostită să rămână taina, 

   să nu-ţi rămână numele-nrobit 
sub cerul care-a coborât până pe apă 
    şi cu stelele singură m-a lăsat. 
 
 

DE PARTEA ACEASTA A ADEVĂRULUI 
 

 
  Tu, teamă a mea, fiorul de-a lungul căruia 
ziua şi noaptea, în adâncuri 
cobor 
   pe fundul căruia găsesc teama 
cum liniştită se plimbă 
   de partea aceasta a adevărului, 
de-a lungul graniţelor pe care inima le dărâmă, iar 
raţiunea le reînnoieşte. 

   Iar tu, pe alte depărtări 
mergi nevăzând cum, fără consimţământul nostru 
soarta ne-a legat 
   cu nodul pe care nici timpul nu ştie 
să-l deznoade, 
   mergi nevăzând propria-ţi umbră 
pe coapsele mele, buzele tale pe 
ale mele, 
   şi sânii mei cum alăptează 
norii alături de care păşeşti. 
   Oare, a mă iubi, mă întreb, sau 
a mă preda puterii deznădejdii, 
   sau a deschide porţile şi a slobozi 
teama să plece, să se prelingă 
peste lume, 
   deasupra depărtărilor pe care te 
poate găsi, 
   până adun şi scad adunatul 
şi scăzutul 
   şi mă las în voia cântecului 
din vremea când au fost mai multe 
vise decât durere. 
 
 
 

MIROSUL SĂLCIILOR  DE TOAMNĂ 
 
 

   Eşti mai iute decât inima mea. Te plimbi 
prin umbră, prin mirosul sălciilor 
de toamnă, 
   pe lângă râul unde ne spălam pe faţă 
   şi în vârtejuri surprindeam puhoaiele 
care s-au năpustit din grădinile cerului, 
   unde, după fiecare noapte ne 
lepădam visurile 
   clădind casă indestructibilă între 
stele, 

   în care acuma te caut, deschizând 
uşile de la toate camerele, aprinzând lămpaşele 
în toate nopţile, 
   alegând zilele şi anii 
în care te-am avut ascunzându-te de 
alţii. 

   Eşti mai iute decât inima care şi acuma te 
mai visează 
   urmărind cum la izvorul iubirii 
noastre 
   păsările obosite beau apă, 
iar soarele coboară să-şi potolească setea, 
   aici unde în afară de sete nimic nu mai există. 
 
 

CERUL DE LA APUSUL SOARELUI 
 
 

   Din cerul de la apusul soarelui 
vreau să-ţi cos noua cămaşă, 
   pe ea să înscriu calendarul viselor 
şi depărtarea prin care păşesc. 

   Vreau ca în seara aceasta să 
pronunţ cuvântul 
   ce este mai real decât mine, 
acestor păduri şi întinderi 
   care mă neagă 
să le împart puţină iertare 
   încet pronunţând numele tău 

   întoarsă la cer, ochi în ochi 
cu golul 
   cu ziua ce se stinge. 
 
 

STRĂLUCEŞTE UMBRA TA 
 
 

   Străluceşte umbra ta şi încălzeşte 
toate spaţiile goale ale sufletului, 
   şi adâncimile cerului, 
în care am vrut să plantez 
grădini 
   şi prin ele să mă plimb cu 
tine, 
   eliberată de teama de a 
pierde şi de frica de moarte. 

   Prin ele să pronunţ cu tine 
rugăciuni Dumnezeului iubirii 
   care, slabi şi vulnerabili 
ne-a dăruit conştiinţei de frumos 
   şi, dintr-atâţia oameni, unul spre 
celălalt ne-a îndreptat 
   cu dragostea noastră să 
confirmăm legile lui 
   aici pe pământ, pe acest 
veşnic bulgăre de suferinţă 
   ce se opune morţii. 

  Străluceşte umbra ta 
şi conduce durerea ce te caută 
dincolo de lume 
   şi te găseşte cu ochii legaţi. 

ISPITE 
 

NE ISPITESC 
 
 

   Ne ispitesc zilele scurte. 
Ploaia spală umbrele îmbrăţişate 
   şi cu foşnet neobosit se duce 
prin ceaţă 
   în fiorul nostru candela care luminează universul 
să întâlnească, 

   pe ţâşniturile sale prelungi să 
îmbrace noua haină 
   şi să bată la uşa noastră, 
oaspetele visului prin care trecem 
treziţi 
   nelăsând niciunde urme. 
 
 

CÂND NE-ADUCEM AMINTE 
 
 

   Ca prin ceaţă vedem trecutul 
şi pe novicele în odaia liniştită 
   întors spre răsăritul soarelui 
cu tâmplele în mâini, 
   şi coatele proptite de linişte. 

   În timp ce creionul traduce tăcerea 
în cuvânt 
   ca din tăcere cântecul să se nască, 
se poate auzi şoapta care vine 
   din însăşi sufletul lui Dumnezeu 

   şi se întinde prin infinitul 
care se află în noi 
   din care trecutul nostru nu ştie 
să iasă. 
 
 

ÎNDOIALA NOASTRĂ 
 
 

   Îndoiala noastră este mărturia 
neputinţei noastre, 
   dovada că am înţeles legile 
soartei 
   chiar dacă, şi nu o dată, 
am ispitit propria raţiune, 
   şi atunci când am descoperit că 
rugăciunea nu-şi găseşte refugiul 
   nici chiar tristeţea noastră, în 
desăvârşirea durerii, 
   şi a neputinţei de a păstra iubirea. 

   Dar, vibraţia sufletului nu se sperie 
de neputinţă, nici de ceea ce este trecător, 
   ci preamăreşte clipa în care am 
cunoscut 
   că aparţinem unul celuilalt, 
şi că alt adevăr nu există. 
 

AM RĂMAS VULNERABILI 
 

   Ne ispiteau slăbiciunile noastre 
cu aceeaşi forţă ca şi puterile cosmice, 
   am rămas vulnerabili într-atâta 
încât cu ifose ne opuneam 
   la tot ce ne distruge 
în timp ce păşeam peste pământ şi peste 
   cer, 
prin îndepărtatele ţinuturi ale sufletului, 

   acolo unde norocul îşi spăla faţa 
în aurora începutului, 
   în aurora ce ne-a descoperit 
timpul pământesc 
   şi soarta care ne zeflemeşte 
cu infidelitate şi cu milă. 
 
 

ISPITIREA A FOST DEFINITIVĂ 
 

   Ispitirea a fost definitivă când a venit 
sfârşitul 
   şi cu fluier de foc a fluierat 
deasupra inimilor noastre, 
   a venit de pe muchia marelui gol 
care se oglindeşte în ochii noştri 
   şi urlând a creat cuvintele 
cântecului 
   care acceptă să ne fie 
luminător prin noaptea deasă 
   şi are motiv să spună: 

   eu sunt glasul care plânge în linişte, 
amară este roua dimineţii 
   cu care vă veţi spăla feţele 
de astăzi şi pentru totdeauna. 
 
 
 EA, CU NUMELE SPERANŢEI 
 

PREZENŢĂ NEVĂZUTĂ 
 
 

   Tu, care mi-ai înaripat 
viaţa 
şi cu nevăzuta-ţi prezenţă ai 
umplut toate golurile 
   şi ai înstăpânit cu deşartă speranţă, 
cu vise fără de cedare 
   ştii tu care călător încă n-a 
ajuns la casa lui 
   deşi de mult s-a stins steaua cea dintâi. 

   ştii tu cum arde marea când 
soarele, -n amurg, se lasă pe 
trupu-i mlădios 
   pe care se leagănă darurile talazurilor fără 
darurile pentru daruri, 
   într-ale căror grădini se-nmulţesc algele şi 
săratele ferigi, spuma ce valurile le sărută 
însă de iubirea-şi n-are parte. 

   Ştii să-ţi repeţi numele când 
cade-n izvor, 
   când glasul pierdut nu are unde să se 
oglindească, 
îţi sunt ochii-ntorşi într-acolo unde 
m-ai întâlnit întâia oară, 

   unde boncănesc acuma cerbii cei tineri, cu 
picioarele săpând iarba şi pământul. 
 
 

ÎŢI AMINTEŞTI DE MESAJE 
 
 

   Tu, care ţi-ai rezumat povestea-n 
câteva slove 
   al căror înţeles nu poate nimeni să-l explice, 
ştii că-n ele se ascund imagini pe care 
le-ai pierdut 
   în vreme ce adunam cuvinte noi 
şi frunze de salcie, în vreme ce se-mplinea socul 
în soarele de iunie, 
   iar din fluierul lui ciobanul turmei 
înstelate chema îndrăgostiţii. 

   Tu care te-ai luat după ceasul solar, 
ştii tu, măcar îţi aminteşti de 
mesajele pe care ni le trimiteau urmele noastre 
în vreme ce ne scrijeleam în palme chipul 
presimţitei tristeţi, 
   iar dimineaţa te trezeai crezând că 
ai găsit fericirea 
   acolo unde şi-a înălţat Vărsătorul grădinile 
sale 
   şi ţi-ai pus la porţi străjeri 
să ne păzească de rugăciuni, să ne 
spună cum luna, iubitul întunericului, 
ne-a furat visele 
   de fiecare dată când întinereşte cerul şi 
începe poveştile cu care ne trece însetaţi 
peste apă, 

   peste anii care te ţin în braţe 
şi cu picioarele goale fug din pragul meu. 
 
 
 

NU AI ŞTIUT DE DORM 
 
 

   Nu ai ştiut de dorm până ce stau cu ochii mijiţi 
şi pe fluierul vântului colind locurile 
iubirii noastre, 
   înscriind pe fiecare dintre ele semnul 
tău, 
   deschizând porţile şi acolo unde nu se vede 
ograda, 
   unde în ţarcurile zorilor se aburesc turmele 
cerului, 
   iară roua cântă despre dragoste. 

   Nici acum nu ştii de ce visez în vreme ce 
treaz păşesc pe cărările noastre, 
   în vreme ce amiaza se pregăteşte să cânte 
vechea doină coborând 
   în sandalele zeiţei romane în josul 
treptelor de lemn, 
   spre castelul ce nu există nicăieri. 
   Iar aceste dealuri ale sânilor sunt pământurile 
pe care le suge copilul cer 
   visându-şi naşterea, sărutând 
mâna care a sădit copacul cu frunza  căzătoare şi 
tuia cea veşnic verde 
şi grădinile în care vor coborî îndrăgostiţii. 
 
 

TREZEŞTI TU ADORMITUL ADEVĂR 
 

 
  Eşti tu aceea a cărei putere 
deschide porţile 
   în spatele cărora divina lumină 
încălzeşte drumurile morţii 
   pe care păşesc şi visez între 
spaţiul gol şi propria-mi umbră? 

   Al tău e glasul ce trezeşte neliniştit 
cu neauzită chemare 
   la porţile uitatului rai, 
dinaintea cărora chinul şi suferinţa îşi 
spun amintirile? 

   Trezeşti tu adormitul 
adevăr 
   recunoscându-i sorţii puterea 
intenţiilor 
   faţă de puterea noastră ce se iroseşte 
cu fiecare zi 
   în josul zidurilor prin care am 
trece, 
   în spatele cărora am schimba 
speranţa cu pierdutul . 
 
 
 

TE-AU CÂNTAT PE TINE 
 
 

   Pe tine te-au cântat secerătorii 
întrecându-se cu soarele şi ziua 
  în spicul cărora grâul copt 
ducea daruri celor înfometaţi şi 
celor îndrăgostiţi 
   în vreme ce prin amiaza de vară secerile 
chemau dorul păsărilor? 

   Eşti tu aceea care a fugit 
din cântec 
   şi te-ascunzi acum, împodobită 
cu tăcere şi lacrimi, 
   purtând în inimă inelul de aur 
al timpului trecut? 

   Tu păşeşti neauzit 
între zi şi noapte, 
   între lună şi 
anotimpuri, 
   tristă şi neschimbată? 

   Uite, nimeni nu te vede. 
Te recunosc doar cântecele, 
   doar ele recunosc căldura 
trupului tău, 
   răsuflarea ta şi pasul ce se-aude. 
 
 
 

TE FURIŞEZI PRIN TĂCERE 
 
 

   Eşti tu cea care se furişează 
prin tăcere 
   şi cu degetele scrii slovele 
care cu taină încălzesc această clipă, 
   şi stelele când noaptea de gheaţă 
le înconjoară, când vânturile de miază-noapte ies 
din iarnă şi ne-mpresoară casa fără de 
ziduri. 

   Auzi tu cum greierele îndepărtatei 
veri încă mai cântă prin trezirea noastră, 
   unde se întrec anii cu 
insomnia, 
   unde Balanţa zodiacală cântăreşte golul, 
ţinând pe taler propriul său suflet, 
   şi cântecele pe care le cânt 
neobosit căutându-te pe tine, unica, 

   perla pe care vânătorul pe inima sa 
a pierdut-o 
   iar acuma suferă şi doar mie-şi 
spune durerea. 
 
 
 

UŞOR ÎI ESTE TRISTEŢII 
 
 

   Uşor îi este tristeţii, 
dar trebuie cântat şi-atunci când nu există 
motive, 
   trebuie să te rogi în fiecare zi 
să nu te ducă ireală de mâini, 
să te găsească acolo unde te-ai ascuns, 

   în spatele căldurii cerului ce se 
întinde 
   după tactul răsuflării tale, după puterea 
absenţei tale 
   care-mi conduce şi-mi încurajează paşii 
pe ciudata linie a vieţii. 

   E uşor a-ţi aminti, 
dar trebuie să ai putere 
   şi cu-amărăciune să începi să cânţi cântecul 
ce se va auzi mai departe de durere, 
   mai departe de sunet. 
 
 

GHICIREA VISELOR 
 

VISĂM? 
 
 

   Visăm sau 
ghicim visele 
   când cu mâinile împreunate 
atingem zorii, 

   când ne gândim că este 
îndeajuns doar dorinţa 
   şi să fie realitate ceea 
ce ascunde naiva inimă, 
   ceea ce poartă ochii în afara noastră 
descoperind o lume nevăzută 
   şi drumul pe care îmbrăţişate 
păşesc umbrele noastre. 

   Ghicim visele 
când, faţă în faţă, 
ne întâlnim cu soarta, 
   cu ceea ce ne este scris 
încă de la naştere 
   când am fost un pumn de plâns 
al Creatorului nostru. 
 
 
 

DOAR VISELE ÎNVING DEPĂRTĂRILE 
 

   Doar visele pot învinge 
depărtările dintre noi, 
   vorbim pe când căutăm drumul 
pe care ne-am fi întâlnit 
   ori casa în care se trăieşte fără 
despărţiri, 
   în care puterea voinţei este mai mare 
decât puterea sorţii. 
 

   Vorbim privind cum visele 
pleacă 
   să învingă pustiul fără 
de semne de drum, 
   cu tăcerea să se întâlnească. 

   Vorbim privind cum speranţa, 
cu firave mâini, înlătură piedicile, 
impasul şi depărtările, 
   şi cu o puternică mişcare eliberează 
visele 
   pregătite să se întoarcă, din nou 
să-şi încerce puterea, 
   bucuroase că, după trezire, 
nu le-am uitat. 
 
 
 

CUVINTELE SĂ EXPRIME VISELE 
 

   Cuvintele să exprime visele, 
să le numească taina. 

   Iar în vremea asta 
noi ne vom muta în casa noastră, 
vom îngriji măslini şi vom cânta 
cântece 
   pe ţărmul mării noastre, 
şi cu fluierul lui Orfeu vom chema 
   sunetele care ar reînvia, 
înainte de ce vom povesti toate poveştile, 
   înainte ca totul să înceapă să prea semene 
a noroc, 

înainte ca visele noastre să se trezească. 
 
 
 

NU DOAR ÎNDRĂGOSTIŢI 
 
 

   Nu visează doar îndrăgostiţii 
ci şi aceia care doresc 
   să-şi ascundă durerea 
acolo unde se-ascunde iubirea, 
   unde-şi spală nemurirea 
nenumăratele chipuri şi curg 
divinele izvoare, 

   unde va întâlni tinere şi vechi 
vise 
   şi-n ele va găsi 
tot ceea ce nu s-a întâmplat, 
   şi tristeţea care în urma a toate 
rămâne 
   sigură că nici visele 
nu-i pot nimica. 
 
 
 

VISE FĂRĂ DE ADĂPOST 
 
 

   Visele noastre, sărmanele, fără de-adăpost, 
recunosc în semnele vremii 
propriile semne, 
   în nedesăvârşirea noastră propriul destin 
şi, întorcând izvorului nemuritoarele ape 
în care se oglindeşte veacul lor, 
   înscriu slovele iertării 
aşteptând să se liniştească lacrimile pe care le-ntâlnesc 
   pe drumul pe care trecem. 

   Iar în celesta carte înscrise sunt 
mesajele morţii 
   printre ale căror rânduri se-ascund 
cuvintele iubirii 
   pe care în sine le-am găsit când 
am fost fericiţi, 
   pe care ne sprijinim până ce păşim 
spre lumină, prin ponorul fără fund, 
crezând în iubire ca în unica 
   favoare a vieţii. 
 
 
 

CINE ALTCINEVA DACĂ NU VISUL NOSTRU 
 
 

   Cine altcineva, dacă nu visul nostru, 
să deschidă poarta cerului, 
   cine ne-ar fi lăsat acolo 
unde se învaţă nu se poate şi nu e voie, 

cine ar fi sprijinit speranţa, ar fi învins 
ispitirile 
   în această dureroasă locuinţă pe 
pământ 
   în care iubirea noastră îşi recunoaşte 
propria locuinţă, 
   trecătoarea veşnicie fără alegere, 

   acest pumn de întuneric şi lumină, 
aceste cântece care ar dori să fie imnuri 
   şi să fie deasupra muritorului timp aşa cum 
sunt iubirea şi visul 
   deasupra puterii noastre. 
 
 

CE DACĂ VISELE CRESC 
 
 

   Ce vom face când visele noastre 
cresc, 
   când prind curaj şi singure pleacă 
peste lume, 
   cum vom încerca intenţiile lor 
cum le vom ademeni 
să se întoarcă? 

   Cu poveştile din basme, 
cu o mie şi una de nopţi 
   şi o singură viaţă, 
le vom oferi destule motive pentru a ne 
recunoaşte, 
   şi a mai savura o dată frumuseţea 
muritorului nostru orizont, 
   de unde se distinge tot ce e 
văzut şi nevăzut, 

   înainte de a descoperi singure că nu mai 
există. 
 
 
 

NE ŢIN VISELE MINTE 
 

   Am fost jucării 
pentru visele noastre, 
   ori doar am trecut prin ele, 
călători norocoşi cu ochii legaţi? 

   Aud cum le chemăm 
cu un glas ale cărui strune încă mai întind 
   pasiunea dinaintea căreia am stat în genunchi, 
sunt în asta însingurate ori 
   sunt în oraşul sfânt care nu-şi cunoaşte 
originea, 
   până la care glasul nostru nu ajunge? 

   Ne văd pe noi, slugi ale lor, 
cum le trimitem spovedanii 
   până ce zilele degetele încălzesc 
la soarele cu dinţi al acestei ierni târzii, 
   care pe neaşteptate îmbracă haina 
iernii pe care am uitat-o? 
 
 

FĂRĂ APĂRARE 
 
 

FĂRĂ DE APĂRARE ESTE CASA DINTRE NORI 
 
 

   Fără de apărare este casa dintre nori, 
vântoasa noastră casă, 
    zidurile ei, din praf 
stelar, 
   ferestrele, din durere. 

   Fără de apărare sunt clanţa şi 
pragul 
   pe care tăcerea-şi odihneşte 
paşii, 
   fără de apărare sunt nerostitele 
cuvinte 

   şi fierbintele gol în care 
am ascuns trecutul, 
   cartea păcatelor şi cartea iubirii, 
pentru ca în repausul timpului gol 
    să ne jucăm de-a norocul nostru 
prin odăile fără de geamuri şi uşi, 

   la porţile cerului fără de casă, 
la ale cărui puteri dinainte ne-am plecat 
capul. 
 

FĂRĂ DE APĂRARE ŞI FĂRĂ ÎNFRÂNGERE 
 
 

   Fără de apărare şi fără înfrângere 
a trecut cuvântul nostru 
   şi-acuma-şi pleacă urechea dinăuntru 
pe pieptul nostru 
   să asculte semnele cerului 
pe muritorul infinit. 

   Şi noi ne-am trecut drumul 
privind cum urcă iubirea 
   în susul scării stelare, 
am trecut neştiind 
   că vocea noastră nu poate pronunţa 
poruncile cerului şi legile, 
   că nu putem prin împăcarea cu pierderea 
să întoarcem îndepărtata noapte, 
plină de clar de lună, 
   prin care am călcat ascultând 
neauzite sunete 
   şi am privit cum în senina noapte 
se naşte lacrima, 
   în care şi-acuma îşi află cuvintele noastre 
temeiurile şi puterea. 
 
 
 

FĂRĂ DE APĂRARE ESTE INIMA 
 

 
  Fără de apărare este această inimă 
într-ale cărei încăperi domneşte umbra ta, 
   fără de apărare sunt minutele şi orele 
prin care trec neauzit, 
   şi locurile întâlnirilor noastre, şi banca 
pe care, în copilăria noastră, 
se odihneşte timpul liber. 

   Să mă plec dinainte-i ori 
să-mi bat joc de durerea 
   ce-şi ascunde faţa după curatele 
ferestre ale răsăritului, 
   prin care păşeşti ca prin biblicele 
livezi, 
   prin iarba acestor nemuritoare ţinuturi 
răsărită din uitare. 

   Iată, şi aici te apăr, 
aici unde ţi-este prezenţa mai adâncă decât 
hăul cerului , mai puternică decât vântul care 
împrăştie anotimpurile prin pustiurile 
pământului, 
   aici unde cu bătăile inimii 
ţi-am întins împărăţia până unde ajunge 
nevăzuta depărtare încleştată cu durerea, 
   unde magia vieţii şi a morţii 
împacă suferinţa cu Dumnezeu. 
 
 

DESCOPERIT-AM AZI-NOAPTE CUM MĂ TREZEŞTI 
 
 

    Descoperit-am azi-noapte cum mă trezeşti, 
şi cum ireale sunt  imaginile vieţii 
cu care umbra ţi-o apăr 

   în pragurile casei părăsite 
ale cărei uşi de ieşire şi de intrare 
sunt amestecate cu răsăriturile şi 
apusurile zorilor 
   din ochii tăi. 

   Descoperit-am azi-noapte cum accepţi 
înfrângerile şi pierderile 
   cu o tăcere ce seamănă a 
jurământ. 

   În vreme ce zorile se leapădă de toate 
purtându-ţi chipul, apărându-ţi 
numele, 
   înţeles-am că doar iubirea ştie 
să apere şi să ierte. 
 
 

ATINGE CU MÂNA PRAGUL NELINIŞTII 
 
 

   Atinge cu mâna pragul neliniştii noastre 
şi priveşte cum se deschide uşa 
   prin care se văd pierdutele 
zile, 

   şi mâinile noastre apăsate deasupra a ceea 
ce apărăm 
   imprudent crezând că tinereţea 
nu are sfârşit. 

   Pomeneşte ceea ce ai iubit 
şi-ascultă cum răsună depărtarea 
   cu sunetele pe care păşim 
fără a ne ajunge pe noi înşine 
   aşa cum cerul nu-şi ajunge 
stelele. 

   Atinge cu mâna locul care doare 
şi spune cum am fi trăit 
   cu inima de n-am fi scris iubirea 
şi dincoace şi dincolo de durere, 
   de n-am fi apărat ceea ce apărat 
nu se lasă. 
 
 

ÎN REVĂRSĂRILE CLARULUI DE LUNĂ 
 
 

   Când luna, paznicul nopţii, 
încetează a-şi apăra domeniile 
şi pleacă spre casă 
   întâlni-va iubirea noastră 
ce-şi caută drumul de întoarcere? 

   Ne va duce până la 
izvorul 
   unde am băut taina 
iubirii şi a suferinţei, 
   şi cu praful stelar al veşniciei 
am umplut clondirele de aur 
   ascunzându-ne feţele în temere şi 
dorinţă, 
   şi în revărsările clarului de lună de-a lungul 
nesfârşitului cer 
   unde şi-acuma se-ntâlnesc 
îndrăgostiţii. 

   Va trezi luna, paznic al nopţii, 
pe cei adormiţi 
   când ajunge la poarta apei 
proaspete 
   şi descoperă că nu suntem. 

FĂRĂ DE APĂRARE SUNT CUVINTELE 
 
 

   Fără de apărare sunt cuvintele 
 care ne-au părăsit inima, ţinutul 
lor natal, 
   când le-am îndrumat unul spre altul, 
când am legat cu ele două 
luminoase umbre ivite din 
inexplicabilul albastru, 
   în care sunt născuţi cerul şi stelele, 
şi liniştea, celălalt nume al durerii. 

   Din fiecare cuvânt îşi iau zborul roiuri 
de sunete. Prin ele răzbate 
vulnerabila noastră inimă 
   în vreme ce vântul cel alb deschide uşa 
îndărătul căreia domneşte liniştea, 
   în ea glasul nostru şuieră 
aidoma setei prin uscata ţărână. 

   Iar noi nu ştim cum să ne-adunăm 
cuvintele 
   care fără noi călătoresc prin 
pustia vreme, 
   cum să le apărăm de depărtările 
în afara cărora ele nu mai există. 
FĂRĂ DE APĂRARE ESTE CEEA CE AM APĂRAT 
 
 

   Fără de apărare este tot ceea ce am apărat 
plini de stăruitoare speranţe 
   tot ceea ce trainic am construit, cu 
credinţa că e mai tare inima decât orice, 
   că ne sunt tălpile mai tari decât umbra, 
iar amintirea decât frunzele toamnei, 
   ale cărei pârâuri, precum apele subterane, 
se pierd în galbenele culori ale cerului. 

   Este oare ziua aceasta ziua liniştii care 
se roteşte în jurul axei nopţii, 
   prin care se vor pierde amintirile şi, 
la mijlocul drumului, vor mai arunca o privire 
peste ţinuturile prin care iubirea, 
divină şi nemuritoare, 
întăreşte tremurul în faţa necuprinsului, 
   dar lângă acest necuprins inima noastră îşi 
împinge 
piatra 
   şi fără mânie se întoarce la început 
pentru a face din depărtare pod între speranţă şi 
soartă. 
 

SORA PĂTIMIRII MELE 
 

SORA PĂTIMIRII MELE 
 
 

   Soră a pătimirii mele, 
priveşte cum atinge matinalul nor 
locurile de demult ale iubirii noastre 
   şi în linişte deschide ochii spre zori 
în vreme ce în josul cerului, pe urmele lui, 
se coboară umbrele noastre 
   să-şi sprijine tăcerea de 
sufletul zilei, 

   să trezească tremurul rouăi 
cu cântecul buzelor închise 
   în clipa în care inima deschide 
dimineaţa 
   şi porneşte prin valea prin care 
am visa. 

   Spune de are tristeţea ta aceleaşi 
slove 
   din care am sădit de necuprins 
grădini de trandafiri fără de nume, 
   şi flori cărora nu le ştie nimeni denumirea, 
grădini prin care mă voi plimba şi după 
viaţă, 
   pentru a repeta numele când va amuţi 
pieritoarea gură, 
   pentru a repeta sunetele pe care 
le-am făcut cu mâinile noastre 
   într-un răsărit îndepărtat, 

   care încă se mai aud prin cer şi 
prin tăcerea încăperii, 
cu un gol care nu ne-a uitat.