Proiectul cultural Rastko 
 
.
  acasă 
proiect
istorie
artă
literatură
diverse
legături
e-mail
 
     
     
    Miloš Crnjanski
    .
    .
    MIGRAȚIILE
     

       Versiunea românească a primei cărți a romanului MIGRAȚIILE, semnată de Dușan Baiski. și Octavia Nedelcu, a văzut lumina tiparului la Editura de Vest din Timișoara, în anul 1993. Pentru a vă ajuta să vă formulați o idee despre autor și despre "Migrațiile" sale, ne-am permis a reproduce   "Drumul spre răsărit - În loc de postfață", o intervenție semnată de apreciatul critic literar timișorean Cornel Ungureanu și care a fost inclusă în volumul mai sus pomenit. Iar în final, vă oferim un fragment din MIGRAȚIILE - Cartea a doua (Partea I), a cărei versiune românească îi aparține lui Dușan Baiski.

       Tradus în limba franceză, MIGRAȚIILE a fost declarat de critica pariziană drept "cel mai bun roman străin al anului 1987", iar la Belgrad a fost numit "romanul deceniului" din literatura iugoslavă.
     

     DRUMUL SPRE RĂSĂRIT
    - În loc de postfață -
     

    Prima lectură din Migrații demonstrează ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să știu de mult: că în răsăritul european epopeea n-a murit încă și că europenii cei mai de seamă ai estului sunt creatori de epopee. Sadoveanu și Kadare, Iwaskiewicz și Prus ar fi trebuit să ne pregătească pentru înțelegerea acestui roman masiv, rămuros, inepuizabil, de un lirism dens, cu personaje monumentale. Șocant poate fi și sentimentul că poezia nu are nimic vetust și că "barbarii" nu semănau cu personajele romanelor pe care le știam, fie și din Cărțile Estului.
    Am citit romanul în versiunea franceză apărută în 1985 și am confruntat câteva dintre capitolele traduse în franțuzește cu versiunea sârbească: evident, cu ajutorul lui Slavomir Gvozdenovici. Fraza originală era încă mai densă, mai fremătătoare, traducând, în necurmatele-i șerpuiri, un vitalism mai violent, o încleștare mai aspră cu lumea, cu boala, cu moartea.
    Fiindcă moartea este unul din termenii pe care Crnjanski îl pune în pagină, precum puțini mari scriitori ai acestui secol. Există o moarte care seceră totul: și indivizi, și orașe, și popoare. Epopeea trebuia să se încheie cu așezarea migratorilor în Patria visată, Noua Serbie. Trebuia să împlinească visul slav al eroului. Țara visată este însă meschină și nu-i ocrotește pe cei care o visaseră. E un Univers căzut. Îi respinge, le răpește identitatea, îi ucide. În epoca noastră, atât de creatoare, de iubitoare, de demolatoare de Utopii, Crnjanski vorbește despre moartea unui vis. Din epopeea lui e absentă chiar întemeierea cetății visate.

    În primul său volum, publicat în 1929, visarea e ambiguă și cronica putea vorbi metaforic despre Rusia de acum, pierdută pentru întotdeauna. Romanul istoric învia într-un prezent al parabolei. Visul slav se năruise după 1917, așa cum se năruise atunci, în secolul al optsprezecelea, când Vuk Isakovici voise, sperase, crezuse că o să găsească în Rusia Patria. Omul era încă tânăr, dar eroul îmbătrânea. Se despărțea de el cu fiecare capitol al cărții. Luptătorul e obosit, deformat, vânat de boală. Fiecare plecare a lui lasă un loc gol. Ca si când n-ar fi fost, spune prozatorul. Oamenii pleacă și nu mai rămâne nimic în urma lor. Se duc să lupte și casa rămâne pustie, ca și cum cei plecați ar fi plecat pentru totdeauna. Toate plecările nu fac decât să repete Plecarea. Pot fi chiar plecarea. Viața nu-i decât un exercițiu întru moarte. Viața soldatului nu-i decât un exercițiu de supunere, credință, desfigurare.
    Literatura Imperiului Austro-Ungar a dat viață, ca nici o altă literatură, aristocrației ofițerești. El era marele personaj. Profesiunea sa - ca și agonia acestei profesiuni - vezi Marșul lui Radetzky - se află în centrul Marelui Mecanism. Vuk face parte din casta luptătoare, din elita kșatria, dar el este, deopotrivă, mercenar. Este sârb. E un om de seamă fiindcă este între cei mai valoroși din profesiunea sa: dar e sârb. Drumul lui Vuk Isakovici prin Viena și prin Imperiu reconstituie, pas cu pas, civilizația unui timp al războaielor. O reconstituire exemplară.

    Vuk Isakovici este Jaques Melancolicul al Răsăritului, naufragiat în nesfârșitele spații slave:
    "Și în timp ce sufletul său, ca într-un cerc infinit, se întorcea fără încetare, ideea unei migrații în Rusia, asupra căreia, disperat și epuizat de atâtea zile de vagabondaj și suferințe, se aplecase, în corpul său din nou adormit pe patul familial fremăta, asemenea unei stele, ultima sămânță a tinereții revolute. Ea îl reținea, dezolat, mut, aproape nebun de mâhnire și de tristețe, în mijlocul apelor și mlaștinilor și apelor care se evaporau din pământul pe care el, cu dragoste, îl numea Noua Serbie."
    În fond, punctul și cercul, steaua și cerul oglindesc, pentru romancier, omul și pământul. Eroii aparțin pământului, dar și unei ordini mai înalte. Personajele trec, trăiesc într-o stare de semitrezie. Se mișcă, pe pagini întregi, ca niște somnambuli. Visează. Sunt guvernați de vis. Realitatea lor e subsumată unui întreg pe care doar punctul și Cercul îl pot cuprinde. De altfel, capitolul inaugural al acestei cărți închise în sine este al Cercului și al Centrului, etern - inumane amândouă.
     
     

              CORNEL UNGUREANU

    .............................................................................................................................

    Miloš Crnjanski
    MIGRAȚIILE 
    Cartea a doua (Partea I),
    - fragment -
    Versiunea românească: Dușan Baiski

     

    I.
     
    TOTUL, ÎNSĂ, NU ESTE DECÂT O NADĂ A OCHILOR OMENEȘTI
     
     
     
     

    A fost odată, în inima Europei, un regat ce se numea Ungaria.
    Curgeau în acest regat râuri bogate în pește, iar de-a lungul lor se întindeau câmpii verzi, nesfârșite. Vara, aceste câmpii se prefăceau în pustiuri fierbinți, iar după aceea, într-o mare înghețată, acoperită cu zăpadă. Ascultau oamenii în întuneric urletul lupilor.
    Ungurii, care locuiau în această câmpie și care s-au strămutat aici venind tocmai din Asia, povesteau că un călăreț din țara lor putea să călărească înspre răsărit și zile întregi și să nu întâlnească nici o ființă omenească. Țara lor, zice-se, o închid, ca o cunună, munți înalți, însă și acești munți se deschid spre răsărit ca un fel de poartă. Iar după aceea, din nou, întinderi fără de sfârșit.
    Se arată din când în când pe această câmpie câte-un copac însingurat, câte-un salcâm ori salcă, ba chiar și călăreți ce iute și dispar. Se întâmplă să vadă călărețul vreun foișor ori vreun oraș, însă pier și acestea la orizont. Se mai arată vara și corturi de mătase, palmieri, totul, însă, nu este decât o nadă a ochilor omenești. Fata Morgana a văzduhului și norilor. Și se lasă după aceea cerul ca o perdea vânătă peste această țară goală. 

    Până la sfârșitul veacului al XVIII-lea, au fost dese războaiele în acest regat. Turcii ajunseseră până la Viena și fuseseră din nou izgoniți până la Belgrad, iar de-a lungul drumurilor se albeau țeste și oase omenești. În drumul de retragere până la Viena, ultimii au fost rații 1), iar la înaintarea până la Belgrad, primii, ei. Sub comanda generalilor austrieci, care aveau pălării mari, în trei colțuri și împodobite cu pene de struț, rații alcătuiau așa-zisa cavalerie "maghiară", care călărea pe cai mărunți, dar iuți și nărăvași. 
    Când au trecut războaiele, acest popor s-a mutat prin caraulele arse, pe lângă podurile umblătoare și în jurul Timișoarei, care era principala cetate în sudul regatului și care a fost înnoită după schițele ofțerilor francezi, ca un fel de stea de piatră.
    Rații nu recunoșteau asupra lor nici un fel de legi, în afară de cezarul austriac, însă în vremea când începe această poveste, în primăvara anului 1752, ei se răzvrăteau și împotriva cezarului. Au vrut ca din Austria să se mute în Rusia.

    Cetatea Timișoara, chiar dacă se numea cetatea de pe Timiș, nu se găsea pe Timiș, ci pe afluentul său, Bega, tocmai pe smârcurile Begăi. Acesteia i se dăduse drumul prin șanțurile cetății și era ,noaptea, plină de orăcăit de broaște. Cetății i-au rămas de la râu doar vechiul nume spaniol și sălciile înflorite.
    Timișoara era lucrarea mâinilor omenești, nicidecum a celor dumnezeiești, și alcătuită din chiar  stelele de piatră, care erau fortificații de cetate. Înainte de asediul cetății, acestea momeau oștile în focul încrucișat al tunurilor și erau renumite pentru asta. Fiecare din aceste stele era singură, ca un fel de lume pentru sine, iar toate împreună, ca un fel de insulă.
    Dinaintea porților cetății se întindeau izlazuri verzi, unde își antrenau generalii oastea. În fortificații erau zidite tunuri uriașe și cu bubuitul acestor tunuri începeau războaiele turcești. Acum, peste câmpie se revărsau dangătele clopotelor timișorene. Era pace.
    Orașul se afla înghesuit între aceste fortificații; pentru el rămăsese prea puțin loc. În acest loc mic își ridicase ordinul călugărilor capucini bisericile sale cu fațade baroce, iar armata, comenduirea locală. Pe lângă comenduire se lipiseră câteva tractire și școli, precum și teatrul, care era renumit. Lângă biserici se înălța palatul comandantului fortificației, feldmareșalul baron von Engelshofen. El se mutase, efectiv, în cea mai mare cazarmă, ceva mai sus de piața mică, lângă biserica capucinilor, acolo unde Timișoara arăta ca o mică poză a Vienei. Din pricina vieții luxoase a armatei orașul fusese supranumit "mica Vienă".
    Feldmareșalul locotenent Franz Karl Leopold baron von Engelshofen era pe atunci tare bătrân, însă la sfârșitul războaielor turcești Curtea din Viena avea în el cea mai mare încredere. El iubea mai mult Petrovaradinul decât Timișoara, dar în acel an venise la Timișoara din pricina tulburărilor și pentru a fi mai aproape de oștenii săi, rații, care-i pricinuiseră Timișoarei atâtea griji. Engelshofen s-a mutat în cetate, deasupra temnițelor oștirii, de unde putea vedea și cu ochiul liber intrările și ieșirile regimentelor și străjile dinaintea porților. Ferestrele sale erau mai înalte decât fațadele capucinilor pline de cruci și îngeri, dar deschideau orizontul și spre izlazuri, unde-și aveau corpurile de husari școala de călărie. Engelshofen suferea de mania văruitului și a igienei. Precum și de cea a fenolului. el văruise până și comenduirea locală. Pe clădire rămăseseră negri doar vulturii bicefali ai Habsburgilor.
    De la această înălțime, a celui de al treilea etaj, feldmareșalul locotenent putea să vadă totul. Lăsase închise toate saloanele comenduirii și se instalase în două camere, chiar sub acoperiș. De aici putea să vadă până și satul, care fusese înainte mahala turcească, dar acum se populase  cu rații lui. El avea o deosebită înclinație pentru acești oameni ai săi. 
    Iar satul Mehala, unde se așezaseră familiile acestora, nici măcar nu avea înfățișarea unui sat adevărat. Nu semăna nici pe puțin cu Timișoara. Părăsit de turci, acesta era o așezare săracă, în mlaștini, cu palisade arse, cu foișoare ruinate și cu ziduri cu multe bârloguri. Frumos era în Mehala numai un șir lung de salcâmi uriași, înfloriți. Aceștia se înălțaseră deasupra foișoarelor și colibelor raților și a bordeielor lor, precum și deasupra acoperișurilor de trestie ale acestora. Și chiar dacă în Mehala sărăcia trebuia să fi fost mare, din acest sat sârbesc mereu se auzeau  cântece.
    Floarea de salcâm venise în acel an atâta de pe neașteptate că acoperise aceste căsuțe jalnice ca un fel de ploaie de flori, albă și parfumată. Și până se acopereau noaptea oamenii în Mehala cu sumane și pături, satul era acoperit cu cilimuri din flori albe și parfumate. Ca o broderie cerească.
    În Mehala, florile de salcâm prefăceau trestia, iarba și bălăriile într-un argintiu ceresc, ce se albea până la stele. Până la ninsoarea stelelor pe care acest popor le numea Paiele Nașului. În vremea aceea, rații iubeau atât de mult tot ceea ce era strălucitor, tânăr și nou, că aveau obiceiul să sară înaintea lunei noi și să-i strige, cu mințile parcă pierdute: "Noroc, norocel, noule noucel!"

    Pe lângă această Mehală și pe lângă Timișoara trecuse, în primăvara anului 1752, o căruță neagră, de călătorie, și intrase în oraș prin poarta pe care o păzeau tunarii.
    În această căruță, ce venea de la Viena, stătea un om pe care Curtea îl alesese pentru a duce rânduiala în mijlocul raților. Curtea începuse să-și piardă încrederea pe care o avusese până atunci în feldmareșalul locotenent baronul von Engelshofen. Curtea voia să întrerupă statutul acestui popoer ce era, după cum se vorbea la Viena, "Arma in arma". Împărăția era hotărâtă ca pe rații ce până atunci fuseseră doar oșteni ai cezarului să-i facă țărani, lucrători de câmp camerali, cetățeni ai crăiei ungurești. Numai că asta era mai ușor de hotărât decât de realizat.
    Engelshofen se arăta sceptic de faptul că din oștean se putea scoate un bun țăran. Ba, mai mult, și de faptul dacă rații vor vrea să fie lucrători ai cîmpului, pe rol de agricultori. Lui i se părea periculos că în Timișoara fuseseră aduse din război regimente de rați pentru a fi aici dezarmate și împrăștiați oamenii prin comitatele Ungariei. Pe ocolite, refuză să caseze el personal, împreună cu magistratul, fostele regimente dunărene sârbești, iar pe ofițerii rați să-i împartă, cu de-a sila, prin corpurile de armată regulată. În instrucțiunile pe care le primise se preciza că pe ofițerii necăsătoriți avea să-i mute pur și simplu, iar pe cei câțiva ofițeri ce aveau intenția să se revolte, să-i spânzure.
    Engelshofen, care văruia tot - și casele, și grajdurile, și latrinele - răspundea că nu așa se conduc oamenii și că măsurile draconice îi vor alunga pe acești oșteni credincioși ai cezarului în împărăția împărătesei rusești. El atrăsese la Curte atenția că generalul Ševiæ, care plecase din oastea austriacă în Rusia, dusese până acum și câțiva ofițeri, neamuri de-ale sale, iar repetatele rugăminți pentru radierea din oaste continuau. Dar cei de la Viena nu-l ascultau pe Engelshofen.
    Se gândea că el nu reușise să impună regimentelor dunărene uniformele și că nu reușise nici să-i silească să nu-și mai ducă prin oraș morții descoperiți, până la cimitir. Nici să-și alinieze casele în satele lor.
    De aceea, în pomenita berlină din Viena a răsărit la Timișoara, dinaintea ușii lui Engelshofen, oberskriegkomisarul Garsuli. Și aici a început această poveste.
    Era o berlină mică, neagră, iute, ca un soi de ladă, s-ar putea spune, căptușită cu velur negru, de mătase, o ladă ce atârna între patru roți mari, de patru curele groase. Totodată, însă, era, pentru atâția oameni, și soarta cea neagră.
    Garsuli oprise dinaintea ușii lui Engelshofen, între tunurile bătrâne și piramidele din ghiulele de tun, dar la utrenie se dusese la biserica capucinilor. Când, mai târziu, se arătă iar aici, se dovedi a fi un om de cincizeci de ani, mic de statură, cu burtă, umblând cu picioarele crăcănate, călcând pe călcâie. Era surâzător și părea vesel. Vârfurile pantofilor săi venețieni, luxoși, și tălpile le ridica de la pământ ca de pe cuie. Cu bățul, pe care-l tot muta dintr-o mână în cealaltă, pipăia treptele și-și slobozea călcâiele abia după câte o mică șovăială. Picioarele-i erau scurte. Iar pulpele, robuste.
    Garsuli purta quilloti negri, din velur, și ciorapi de mătase. Părea că face un pas înainte și doi înapoi. Îi zâmbea fiecăruia și vâslea cu mâinile cum vâslea pe Corfu. Mantaua neagră, cu două cozi, ca la rândunică, fâlfâia în jurul său.
    Era un bărbat cu trăsături romane, frumoase, dar ca de copil. În paloarea feței, ochii săi negri, mari, se făcuseră și mai negri și avea parcă pe ei un fel de ceață. Purta o coadă de păr argintiu. Iar pe nas își ridica mereu o pereche de ochelari, de parcă-i tot punea și-i dădea jos. Nu-i scăpa nimeni pe care să nu-l privească mai întâi prin ochelari.
    Deși Engelshofen fusese anuțat de sosirea oberkriegkomisarului, bătrânul nu era de părere că trebuia să-l întâmpine, ci îi transmisese să poftească sus, la el, la etajul al trilea Din această pricină, pe fața lui Garsuli se observa limpede supărarea.
    Engelshofen locuia singur-singurel - cu husarul său - la etajul al treilea al Comenduirii, într-o odaie strâmtă, vopsită în alb, cu un alcov în care-i stătea patul. Avea de tot un singur fotoliu, iar pentru Garsuli fu adus un scaun obișnuit. Garsuli urcă până la Engelshofen, tot roșu, o culoare ce se schimba de la roșul racului până la roșul vinețiu al curcanului.
    Engelshofen îl întâmpină stând așezat și nici nu se ridică. Feldmareșalul locotenent era fără manta, într-o cămașă simplă, șvăbească, fumând dintr-o pipă lungă, tot șvăbească. Se scuză, mormăind, că era bătrân, că-l dureau picioarele și-i oferi oaspetelui scaunul cu trei picioare de parcă l-ar fi întâmpinat pe cizmarul său.
    Garsuli își trecu privirea prin odaie și prin alcovul unde era patul, dar și prin geam, peste fortificații și peste izlazul ce se vedea în depărtare. În camera lui Engelshofen nu se afla nimic altceva în afară de o sabie de călăreț și de niște chei uriașe, ruginite. Pe zidurile groase, văruite, era plin de păianjeni. Lângă pat, totuși, stătea o pereche de cizme uriașe, de călărie. Garsuli gându furios: "Nu există nici răstignitul nostru Domnul Iisus."

 
 
     
 
 
 
 All contents copyright © 1999. All rights reserved